Șoapte – Panait Cerna

Vickie Wade Art 

Eu i-am văzut cum se pierdură singuri

Pe drumuri fermecate

În freamătul aromitor din crânguri

Șopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate...

            Era iubirea, visul cel dintăi:

Uitați de tot, ei toate le uitară

Privirea lor nu mai zărea-n afară,

Atât era de plină de văpăi...

Iar luna limpede din înălțime

Norocului de-o clipă surâdea,

Trezea cântări din somn pe câte-o cracă,

Și, bună și duioasă, poleia

Cărările pe unde-aveau să treacă

Îndrăgostiții ce visau subt ea...

            Cum mamei care plânge-odrasle moarte

I-s dragi copiii toți ce-i ies în cale,

Și-i mângâie, și plânge, și-i petrece

C-un zâmbet de iubire și de jale,

Tot astfel astrul care n-avu parte

De suflete ce cântă împreună,

De viață care colcăie nebună,

Dă mângâieri perechilor uitate

Senine raze binecuvântate

Cad peste ochi, pe sân și se opresc

În sufletele celor ce iubesc

Larg seamănă peste întreaga fire

Îmbolduri la vieață și iubire...

Eu v-am văzut pierzându-vă-mpreună

Subt bolți înfiorate

Ah, zâmbetele voastre toate, toate,

În sufletu-mi s-adună...

Dar uneori, arar, pe gânduri caz;

Un demon râde crunt, și râsul spune:

"Sărmani nebuni! Jăratecul de azi

Ca mâine e tăciune...

Iar inimile care fremătează

De viață caldă și de veselie

Le va-ngheța uitarea

Și-or sta departe, fără nici o rază,

Pustii și mute, ca o colivie

Din care a zburat priveghietoarea...

            Ca mâine, alte umbre o să-i fure,

Și vor întinde brațele aiure

Va trece mut și rece fiecare

Pe lângă visul lui de-odinioară.

Cum trece orbul, fără să tresară,

Pe lângă frumuseți surâzătoare...

...Nu știți că vă așteaptă deșteptarea,

Nebuni hrăniți cu vise?

Și nu simțiți de-acum că sărutarea

Dă mai puțin decât făgăduise?..."

Dar voi rămâneți surzi la profeție!

Cântați un imn nebun de veselie,

S-acoperiți cuvintele de gheață!

Iubiți-vă! Beția de vieață

A celor de demult în voi să-nvie

Aceasta este clipa pentru care

Ne ducem jugul, toți, cu resemnare...

            Prea trist destinul nostru a părut

Făptuitorului necunoscut,

Și-a plâns de milă, și ne-a dăruit

Această clipă de suspin vrăjit...

Îmbrățișați-vă! O sărutare

Să fie cea mai pură adorare

Ce din durerea vieții s-a-nălțat

Spre Cel ce unul altuia v-a dat...

Înlănțuiți-vă cu sete-adâncă!

Râdeți, cântați, cât ține visul încă

Legați-vă pe veci cu jurăminte:

În clipa-aceasta, inima nu minte!

            Și, dacă mâine vrăjile-o să piară,

Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoară?

Tot ce-a visat pământul vreodată,

Tot ce-ar putea să dea vieața toată

E-n clipa sfântă care vă-nfioară...

...Se pare că umana nemurire

Au pus-o zeii-n visul de iubire

De te-a-mbrăcat natura-nșelătoare

În purpur, ori în haine zdrențuite,

De ți-a deschis izvoarele-i vrăjite,

Ori de-ți întinde numai cupe-amare,

Tu simți că-n sfântă clipă muritoare.

E totul...

            După ploaie, stânca dură

Tot mai păstrează câte-o picătură:

Un strop ce licăre abia și moare;

Dar în vieața lui de o clipită

Răsfrînge raza vecinică din soare

O lume infinită:

Tot ce-a văzut și o să vază încă

Eterna, muta stâncă...