Adam Dobrovits Art
Mă uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Şi lumea-şi cată duhul în lămpile aprinse;
Reintră în vis viaţa, pătrunde de departe,
Ca o mireasmă, somnul, în cărnurile stinse.
Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine
Şi ochii mei o alta nu vor să mai primească.
Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?
Nu ţi-a rămas o umbră de cuget să-ţi şoptească
Cum dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,
Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe?
M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură,
Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;
Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,
Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.
