s-ar prăbuşi.
„Din convorbirile cu cei doi prieteni, Marc se alegea cu un sentiment de adâncă potolire, cu o liniște ce-i cuprindea ființa până în temelii. Bruno îi împărtășea prin osmoză intuiția lui (pe care Marc n-avea vreme s-o verifice prin experiență) cu privire la ființa în mișcare și îi inspira încredere în mersul lumii spre unitate, prin vălmășagul necontenit. Avea sentimentul că dincolo de perdeaua haosului există o armonie veșnică, o muzică îndepărtată a sferelor, unde se rezolvă antinomiile. El îi zărea străfulgerările. Și asta îi era de ajuns ca să nu se mai prăbușească în noapte, orice s-ar fi întâmplat. ”
Romain Rolland, în „Inimă vrăjită”
Imagine: Osawa Takuya Art
Pasărea liberă dansează
pe aripile vântului
până ce suflul se opreşte
şi îşi înmoaie aripile
în razele aurii de soare
şi-ndrăzneşte să revendice întreg cerul.
Dar pasărea ce-o iscodeşte
din strâmta-i colivie
abia de vede printre
zăbrele de furie
aripile-i sunt tăiate şi
picioarele legate
aşa că deschide ciocul larg să cânte.
Pasărea captivă cântă
un tril sfâşietor
despre doruri ascunse
dar mult râvnite
şi cântu-i se aude
departe peste deal
pentru că ea cântă
despre libertate.
Pasărea liberă visează la o altă boare
de vânturi calde suspinând prin
ramuri
şi larve grase aşteptând-o pe răzor
şi ea stăpână pe cerul întreg.
Dar pasărea din colivie e ţintuită pe-o tombă de vise
umbra ei ţipă speriată ca după un îngrozitor coşmar
aripile-i sunt tăiate şi
picioarele legate
aşa că deschide ciocul larg să cânte.
Pasărea captivă cântă
un tril sfâşietor
despre doruri ascunse
dar mult râvnite
şi cântu-i se aude
departe peste deal
pentru că ea cântă
despre libertate.
Yanjun Cheng Art
tăcere care vorbește,
furtuni fără vânt, mare fără valuri,
păsări încarcerate, sălbăticiuni aurii și amorțite,
topazuri impure ca adevărul,
toamnă în luminișul poienii unde cântă lumina pe umărul unui arbore și unde toate frunzele
sunt păsări,
plajă pe care dimineața o găsește constelată de ochi,
coș cu fructe de foc,
minciună care se hrănește,
oglinzi ale acestei lumi, porți de dincolo,
pulsație calmă a mării la amiază,
absolut care clipește,
pustietate.
Eu i-am văzut cum se pierdură singuri
Pe drumuri fermecate –
În freamătul aromitor din crânguri
Şopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate...
Era iubirea, visul cel dintăi:
Uitaţi de tot, ei toate le uitară –
Privirea lor nu mai zărea-n afară,
Atât era de plină de văpăi...
Iar luna limpede din înălţime
Norocului de-o clipă surâdea,
Trezea cântări din somn pe câte-o cracă,
Şi, bună şi duioasă, poleia
Cărările pe unde-aveau să treacă
Îndrăgostiţii ce visau subt ea...
Cum mamei care plânge-odrasle moarte
I-s dragi copiii toţi ce-i ies în cale,
Şi-i mângâie, şi plânge, şi-i petrece
C-un zâmbet de iubire şi de jale,
Tot astfel astrul care n-avu parte
De suflete ce cântă împreună,
De viaţă care colcăie nebună,
Dă mângâieri perechilor uitate –
Senine raze binecuvântate
Cad peste ochi, pe sân şi se opresc
În sufletele celor ce iubesc –
Larg seamănă peste întreaga fire
Îmbolduri la vieaţă şi iubire...
Eu v-am văzut pierzându-vă-mpreună
Subt bolţi înfiorate –
Ah, zâmbetele voastre toate, toate,
În sufletu-mi s-adună...
Dar uneori, arar, pe gânduri caz;
Un demon râde crunt, şi râsul spune:
"Sărmani nebuni! Jăratecul de azi
Ca mâine e tăciune...
Iar inimile care fremătează
De viaţă caldă şi de veselie –
Le va-ngheţa uitarea
Şi-or sta departe, fără nici o rază,
Pustii şi mute, ca o colivie
Din care a zburat priveghietoarea...
Ca mâine, alte umbre o să-i fure,
Şi vor întinde braţele aiure ─
Va trece mut şi rece fiecare
Pe lângă visul lui de-odinioară.
Cum trece orbul, fără să tresară,
Pe lângă frumuseţi surâzătoare...
...Nu ştiţi că vă aşteaptă deşteptarea,
Nebuni hrăniţi cu vise?
Şi nu simţiţi de-acum că sărutarea
Dă mai puţin decât făgăduise?..."
Dar voi rămâneţi surzi la profeţie!
Cântaţi un imn nebun de veselie,
S-acoperiţi cuvintele de gheaţă!
Iubiţi-vă! Beţia de vieaţă
A celor de demult în voi să-nvie –
Aceasta este clipa pentru care
Ne ducem jugul, toţi, cu resemnare...
Prea trist destinul nostru a părut
Făptuitorului necunoscut,
Şi-a plâns de milă, şi ne-a dăruit
Această clipă de suspin vrăjit...
Îmbrăţişaţi-vă! O sărutare
Să fie cea mai pură adorare
Ce din durerea vieţii s-a-nălţat
Spre Cel ce unul altuia v-a dat...
Înlănţuiţi-vă cu sete-adâncă!
Râdeţi, cântaţi, cât ţine visul încă
Legaţi-vă pe veci cu jurăminte:
În clipa-aceasta, inima nu minte!
Şi, dacă mâine vrăjile-o să piară,
Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoară?
Tot ce-a visat pământul vreodată,
Tot ce-ar putea să dea vieaţa toată
E-n clipa sfântă care vă-nfioară...
...Se pare că umana nemurire
Au pus-o zeii-n visul de iubire –
De te-a-mbrăcat natura-nşelătoare
În purpur, ori în haine zdrenţuite,
De ţi-a deschis izvoarele-i vrăjite,
Ori de-ţi întinde numai cupe-amare,
Tu simţi că-n sfântă clipă muritoare.
E totul...
După ploaie, stânca dură
Tot mai păstrează câte-o picătură:
Un strop ce licăre abia şi moare;
Dar în vieaţa lui de o clipită
Răsfrînge raza vecinică din soare –
O lume infinită:
Tot ce-a văzut şi o să vază încă
Eterna, muta stâncă...
 |
Se poate muri de frig sau de foame, de sfâșierea fiarelor care pândesc în întuneric.
Se poate muri dacă rămâi singur, abandonat de părinți când ești pui.
Se poate muri dacă ești abandonat de semeni.
Se poate muri de frig.
Se poate muri de arșiță.
Se poate muri în foc sau înecat.
Se poate muri dacă te prăbușești într-o râpă.
Se poate muri de asfixiat într-o mină.
Toate fobiile au în centru experiența unui tip de moarte.
Fobiile sunt hrănite o frică fantomă.
Ți-a fost cândva, într-un moment de neajutorare, groază de monștrii care te pândesc în întuneric.
Ai fost abandonat și lăsat singur cu ei.
Ai fost împins în gol, te-ai prăbușit, n-a fost nimeni care să te țină.
Ai supraviețuit, dar frica își sapă albia în carnea ta.
Frica se simte uneori ca îngheț, alteori ca o foame.
Uneori apa aceea invizibilă te îneacă, alteori îți înfundă plămânii cu fum fierbinte.
Sentimentul acut al unei absențe vitale e tot foame.
Nimeni nu se poate lupta cu înghețul, cu sfâșierea, cu arsurile, cu prăbușirea, le poate doar îndura.
Ridici ziduri de apărare, construiești cazemate tot mai înalte crezând că în felul acesta poți ține la distanță focul și furia apelor. Stai departe de prăpăstii.
Dar prăpăstiile cresc înăuntru tot mai adânci.
Întunericul e tot mai obscur, mai dens, mai primejdios.
Foamea te ține captiv, oricât te-ai îndopa cu fondante.
Cândva te-ai înecat.
Ai supraviețuit.
Dar starea de înec te urmărește pretutindeni.
Cândva te-ai sufocat.
Cândva ți-a fost teribil de foame.
Memoria e un animal, o bestie, un organism viu.
Societatea nu face nimic.
E o balenă eșuată.
E o hidră imaginară.
Nu ea stârnește frica, nu ea te ademenește să ridici cazematele.
Nu ea îți toarnă în sânge frica, obsesia siguranței.
Cândva ai fost singur, abandonat, în întuneric, printre stihii.
N-a fost nimeni acolo.
Cândva te-ai sufocat, te-ai înecat, ai avut nevoie de ajutor.
N-a fost nimeni acolo.
Acum poți ucide fiare, poți îmblânzi apele și focul.
Dar n-ai uitat.
Focul și apa țâșnesc din pieptul tău, erup de fiecare dată
Când nu e nimeni acolo
Unde ar trebui să fie.
(Ilinca Bernea, N-a fost nimeni acolo)
Sursa:https://atelier.liternet.ro/.../N-a-fost-nimeni-acolo.html
Aşadar, nu există singurătate,
suntem întotdeauna mai mulţi – în noi înşine,
oriunde ne-am duce – şi oricât i-am implora
pe ceilalţi să aibă milă de singurătatea
vreunuia sau altuia dintre cei ascunşi, pândind,
în noi.
Sigur, mai ales, când ne rugăm
de cei de alături şi când desfacem în faţa lor,
ca pe un sul cu scriere rotunjită,
ceea ce noi numim singurătate – mai ales
atunci nu suntem singuri.
(Mai degrabă
când suntem numai noi, şi unul din noi, dinăuntru,
le întoarce, mincinos, sau invidios, spatele
tuturor celorlalţi – mai degrabă atunci
am fi mai aproape de singurătate – dacă
ceilalţi, din noi – din afară – nu l-ar pândi
cu surâsuri pe cel supărat – sau nu l-ar ignora,
pur şi simplu. Atunci e şi mai rău –
dar tot nu este singurătate, nici de data aceasta.)
„Şi pe urmă vin marile ploi“, şi noi
ne ascundem în grădina înserată – şi se răsfrâng
de multe ori chipurile noastre în frunzele ude
şi ne leagănă – ca şi cum am visa-ntr-o oglindă.
Mircea Ivănescu
„înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte
de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,
citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă,
şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu
nu puteam să trec mai departe. (a fost,
poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce
s-ar putea numi singurătatea - adevărată? -
pentru că era un loc închis, şi-ntuneric.
şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea
acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric, şi ştiu
ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât
ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,
nu se ajunge la altă fiinţă.
acuma ştiu. - şi nu-nseamnă nimic asta.-
şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. acuma,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca nişte desene, dintr-o carte, care acum
nici nu-ţi mai place.
(şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet -).”
"Aşa se-ntâmplă printre întâlniri şi ani,
Să fii mult prea adesea căutat şi chiar cumva găsit
Acolo unde nici nu eşti şi nici nu ai cum fi.
Şi să-ţi rămână necăutată şi dinainte pierdută
Fiinţa dreaptă,
Însemnarea ei,
Belşugul ei însingurat şi neminţit.
Dar dragostea de soartă e o patimă mai mare
Decât orice pătimire,
Decât orice soartă."
Watercolor Artist Kelogsloops
Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât e mai reală și mai adevărată. În schimb, absența totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ, de ființa terestră, să fie deopotrivă libere și nesemnificative.
Și-atunci, ce să alegem? Greutatea sau ușurătatea? "
Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei
