O, suflete al meu, vărsat-am peste tine sorii toți, și nopțile, tăcerile și
dorurile; și te-am văzut cum crești, asemenea unui butuc de viață.
O, suflete al meu, nu-i nicăieri pe
lume un suflet mai iubitor, mai plin de înțelepciune, mai generos ! Unde mai
stau alături viitorul și trecutul, împreună, ca-n tine ?
O, suflete al meu, eu înțeleg surâsul
tristeții tale: chiar suprabogăția ta cea mare întinde acum mâinile pline
de dor.
Preaplinul tău privește peste
marea-nfuriată și caută și-așteaptă; dorința suprabundenței strălucește în
cerul surâzător din ochii tăi!
„Nu e orice suspin o tânguire ? Și
orice tânguire nu-i oare și o acuzare ?” asa îți zici tu ție însuți: de aceea
tu, o ! suflete al meu, tu vrei mai bine să surâzi decât să-ți reverși durerea;
– decât să verși în
râu de lacrimi durerea plinătății tale asemenea butucului de viță ce tânjește
după cosorul culegătoarelor de struguri !
Dar tu dacă nu vrei să plângi, nici
să-ți reverși tristețea purpurie: atunci va trebui să cânți, o! suflete al meu!
– să cânți, un cântec tunător, în
stare să aline toate mările, ca să-ți asculte cântecul dorinței (…).
Friedrich
Nietzsche, Așa grăit-a
Zarathustra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu