În orice întâlnire este ceva ce rămâne în mine din celălalt chiar şi atunci când acela pleacă. Lăsăm în celălalt prin întâlnire câte puţin din noi. Ne lăsăm pe noi înşine ca un chip sculptat în marmura fiinţei aceluia pe care l-am întâlnit. Şi dacă timpul, distanţa sau indiferenţa acoperă cu praful uitării pe "celălalt" din noi, el ne interoghează şi se strigă din îndepărtare pe sine însuşi născând în noi dorul. Dorul este apelul "celuilalt din noi" către el însuşi. Şi suntem cu toţii nişte strigăte asurzitoare, căci freamătul "celuilalt din noi" se cheamă pe sine înapoi ca împreună cu noi, şi nu ştiu pentru a câta oară, să intrăm din nou în veşnicie...”
Viorel I. Coman
http://www.citatepedia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu