În străinatate-mi, pământean în lacrimi,
stau de veghe lângă vatra mea de patimi.
Suflet prăbușit în humă ca în perne -
nici o veste - de odihna nu-mi așterne.
Nu cu ochii mei privesc - hotar - poiană.
Cat în preajmă, pretutindeni, printr-o rană.
Iscodesc prin văi, prin larga-mpărăție,
vreo făptură de mai este - să mă știe.
Chem spre miazăzi și noapte, n-am răspuns.
Să ard singur, orice zare să mă-nfrangă
ursitoarele-nceputului m-au uns,
și, tânjind, să-mi scape clipa când o stea
sare, ca spre-o alta lume, să se stânga
și să-nvie-n picurul din geana mea.
