Ca pătimaș culegător de vise,
Am cultivat abstractul în sonet,
Fiindu-mi silă de banal concret
Ce zilnic păsurile mi-otrăvise.
Și-așa în templul meu cu porți închise,
Frumosului i-am închinat discret
Și-nfiorararea caldă de poet
Și arta rece care-o stăpânise.
Cu mintea sufletul mi l-am călit
Cum se călește fierul înroșit
Spre-a-i oțeli flexibilă substanță.
Numai așa am izbutit sa-nfrâng
Vulgara lacrimei exuberanță,
Când suferința mă făcea să plâng.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu