Ibsen e poetul și apostolul tinereții. Postulatul său e sinceritatea radicală. E ideea centrală, ideea- mamă a întregii sale opere. Dreptul de a spune tot, sau cum se exprimă pe undeva J. Riviere, dreptul de a avea toate ideile - iată substratul sufletesc al sincerității. Societatea capitalistă a avut tot interesul să protejeze ipocrizia, franchețea totală nu părea posibilă decât fără voia noastră. Toată existența firii omenești era bazată pe simulare. Întâi minciunile caracterului: ne facem furioși și violenți când suntem liniștiți, ori calmi, ori stăpâni pe noi când clocotim de indignare. Nimeni niciodată nu-și dă pe față realitatea adevărată a firii sale. Un om complet sincer - spune minunatul domn Bergeret - e ca cineva ar ieși în pielea goală pe stradă. Apoi, minciunile societății: toate acele prejudecăți utile care sub văl de iluzii și ideal ascund cu ipocrizie tendințele violente ale animalului omenesc. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât minciuna caracterului se întărește, cu atât înșelarea devine necesară. Sinceritatea nu părea posibilă decât la vârsta, când înainte de a învăța subtilele practici ale ipocriziei, ne trădăm fără voie jocul, prin viața care țâșnește din noi fără să ne mai ceară autorizația. La acest stadiu al vieții suntem prea plini de putere, ne risipim prea ușor ca să mai avem nevoie de economia rezultată din combinațiile calculate ale simulării.
De aceea Ibsen satisface eroismul sincerității care e eroismul vârstei de douăzeci de ani, când un năvalnic dor de viață ne împinge să spunem orice contra oricui. Rosmersholm, Brand, Stockman, chiar enigmatica și neînțeleasa Hedda sunt mai ales martirii sincerității.
Mihai Ralea, în Scrieri din trecut
