Secretul - Hermann Hesse

Aleksandrov Vladimir Art

Îşi aminti de rarele împrejurări din tinereţe când, în situaţii de mare tulburare, prietenul sau îşi pierduse stăpânirea de sine. O asemenea întâmplare, aţipită în adâncul memoriei sale, i se înfăţişa acum din nou, în faţa ochilor, ciudat de desluşit. Johann umbla pe vremuri cu o colegă de şcoală nostimă, Otto se exprimase dispreţuitor despre ea, iar Veraguth îi adusese la cunoştinţă în cel mai violent mod că a rupt-o cu el. Şi atunci pictorul se înfierbântase peste măsură după o cantitate mică de vin, şi atunci i se înroşiseră ochii şi-şi pierduse controlul vocii. Prietenul fu impresionat să vadă repetându-se atât de straniu trăsăturile uitate ale unui trecut aparent senin, şi, la fel ca odinioară, îl înfricoşa prăpastia, desluşită dintr-o dată, de însingurare lăuntrică şi flagelare sufletească din viaţa lui Veraguth. Acesta era neîndoielnic secretul despre care vorbea din când în când pe ocolite Johann şi pe care el îl bănuia ascuns în sufletul oricărui mare artist. De acolo i se trăgea, aşadar, acestui om avântul straniu, nepotolit, de a crea, de a cuprinde şi învinge din nou, la fiecare ceas, universul cu simţurile sale. De acolo în cele din urmă şi tristeţea ciudată, cu care-l pot umple adesea marile opere de artă pe spectatorul pasiv.
Era ca şi cum Otto nu-şi înţelesese niciodată pe deplin prietenul până în această clipă. Acum privea în adâncul întunecatei fântâni din care se nutrea cu forţe şi suferinţă sufletul lui Johann. În acelaşi timp, simţea o mângâiere profundă, bucuroasă că era el, vechiul prieten, cel în faţa căruia Veraguth aflat în suferinţă îşi deschidea sufletul, că el era acela pe care-l învinuia şi căruia îi cerea ajutorul.

Hermann Hesse,  în Rosshalde