Acum, în zilele mele luminoase, vedeam soarele şi pădurea, stâncile maronii şi munţii îndepărtaţi, argintii, având un îndoit sentiment de fericire, frumuseţe şi fertilitate, iar în orele mele mohorâte, îmi simţeam inima bolnavă crescând şi răzvrătindu se cu îndoită ardoare, şi nu mai deosebeam voluptatea de durere, amândouă erau la fel, şi amândouă dureau şi amândouă erau minunate. Şi în vreme ce în suflet îmi era bine sau rău, forţa mea stătea totuşi calmă deasupra, privea şi ştia că lumina şi întunericul sunt într o frăţească armonie, că suferinţa şi pacea sunt ritmuri şi energii şi părţi ale aceleiaşi mari muzici.
N-am putut pune pe hârtie această muzică, îmi era şi mie străină încă, iar hotarele ei îmi erau necunoscute. Dar puteam s-o aud, puteam simţi în mine lumea ca perfecţiune. Şi am putut păstra ceva şi eu, o frântură, micşorată şi tălmăcită, un ecou. M-am tot gândit la ea şi am sorbit-o zile în şir şi am descoperit că putea fi exprimată de două viori şi am început, cu toată nevinovăţia, ca o pasăre tânără care se încumetă să zboare, să scriu prima mea sonată.
Hermann Hesse, în Gertrud
