Cei singuri – Mihail Săulescu

Pictură: Eva Czarniecka

(Poetului D. Nanu)

„Cei singuri cu adevărat

Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;

Dar cei pe care-un gând îndepărtat

Îi poartă prin necunoscut,

Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat

Sunt toţi acei ce se pricep să tacă –

Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,

Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,

Sub lutul omenesc,

Secrete bogăţii necunoscute –

În alte lumi setoşi să le strămute...

Cei singuri cu adevărat

Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,

Nu pentru ei – dar pentru ce-au aflat,

Nu pentru gândul lor neînţeles –

Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,

Ei totuş n'au putut să înţeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!

Chilia lor e sufletul lor mare!

– Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;

Îi vezi pierzându-se în depărtare:

În orice parte sînt,

Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc! 

Şi-oraşele, cât sunt de frământate. 

Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele, 

 – Fantastice corăbii ne 'nfrânate, 

Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,

Pe străzile ce furnică de lume,

Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,

Prin pieţele mizeriei din lume...

Ei trec –

Nu ştie nimeni, unde anume!

Ei trec, ei trec – sunt acul grav ce coase

Bucată cu bucată risipirea

De petice din sufletul cel mare,

Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care

Doar îl visează numai omenirea...”