La lumina lămpii – Mihail Săulescu

Pictură: Xing Jianjian

... E clipa care vine, e clipa care moare,

Ori gîndul care-aripa-și-ntinde ca să zboare

Ce face ca să-mi pară că-s altul eu acum ?

Ades, mă simt aîta de singur pe-acest drum

Al curgerii eterne... și-atîta de străin...

Încât ca niciodată mi-i sufletul mai plin

De lacrima durerii, de lacrima ce vine

Și pune stăpînire mereu mai mult pe mine.

Și totuși niciodată nu am simțit durerea...

Dar poate-i jalea lumii, ori poate e părerea

Că trebuie să plîng...

Și-atuncea toată firea la piept aș vrea s-o strîng

Și-n tot ce văd în față îmi pare că sunt eu;

Și-n floarea mică, albă și în înaltă stîncă,

Și-n steaua depărtată, și-n însuși Dumnezeu.

Dar poate numai noaptea aceasta liniștită

Și poate doar lumina de lampă, obosită

Îmi seamănă în minte gîndirile aceste;

Iar eu în veci sunt altul decât acel ce sînt

Și-n veci în al meu suflet se dapănă-o poveste

Din care nu pot prinde cel mai de preț cuvînt.

Și vremea, iată, trece și miezul nopții bate,

E clipa de acuma, ori glasul unei clipe

Acuma depărtate

Ce-ajunge pîn-la mine ? Dar cîte clipe oare

Făr-ca să știu de ele n-au tot urmat să zboare

Ducînd mereu departe în zboruri lungi și grele

Ceva din al meu suflet, din gîndurile mele ?

Că făr-să prind de veste, trezit-m-am acum

Atît de trist, de singur pe nențelesul drum

Al curgerii eterne...

Și totuși altă clipă și alta iar se cerne

Și cea din urmă poate nicicînd nu va bătea,

Ori o să fie clipa ce va-ngropa în ea

Scînteia de pe urmă ce e-n gîndirea mea.