Frământarea intimă (I) - Nicolae Labiș

Am lunecat. M-am poticnit, strivind

Sub tălpi o floare ori o cochilie,

Ori poate mi-am strivit fără să simt

Inima mea, în piept ascunsă, vie...

N-am să mai spun ce am greşit şi când...

Vreau soarele-amintirile să-mi spele...

Un egoism îngrozitor de strâmt

M-a coborât în ochii lumii mele.

Împleticit, m-am ridicat spre munţi,

Într-un iernatic asfinţit de soare,

Pe când ameţitor bolboroseau

Sub gheţuri somnoroasele izvoare.

Ningea cumplit şi ochii-mi lăcrimau

Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare

Şi s-auzea cum fâşie prin crengi

Cenuşa argintie de ninsoare.

Ca şerpii din poveşti, pătrunşi în trup,

Un gând vrăjmaş în mine-a prins fiinţă -

Da, pentru ce n-aş spune-o, azi detest

Chinuitoarea noastră conştiinţă.

Cine-a aprins întâi în pieptul meu

Acest chin nou şi crud, fără de seamăn?...

De nu mi-l aprindeai, cu ochi mai puri

Aş fi putut privi la tine, mamă?

Să-ţi mulţumesc că mi-ai sădit în piept

Pedeapsa trează care să mă bată

De câte ori în viaţă-am să m-abat

De la cărarea cea adevărată?

Să-ţi mulţumesc... Aş vrea s-o fac cândva,

Şi am s-o fac cu patimă-ntr-o seară,

Când ea, ascunsă-n piept, va înceta

Să mă apese grea şi să mă doară.

Morarul - Nicolae Labiș

Melodiile, cupele pline,

Orele zilei, ritmate-n poeme

M-au gonit si pe mine

Pentru o vreme.

Am găsit moara deschisă în sat,

Adică la marginea satului, scundă,

Moara cu glas răgușit și cantat

In scrasnet de piatra si plânset de undă.

Plutea înăuntru o spuză amară

Și-afară, la geam, luceau dulce caisele.

Mulți oameni își mai macină-n moară

Grâul și visele!

Morarul era un bătrân filosof,

Știa ce-i în țară și ce-i mai departe,

În Lună sau Marte,

Și nu cugeta la moarte.

Dar moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Are un glas răgușit și cântat
În scrâșnet de piatră și plânset de undă.

Morarul și el cântă, plânge aproape
Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
Privirile-i duse prin geam ori prin ape
Nu știu ce vad ori nu văd.

Cântă, morarule, plângi!
Eu îmi plâng până și-un vis ce se leagă,
Până și-un dor! Tu să plângi, să te frângi
Pentru viața-ți întreagă.

Căci aș cere prea mulți să mai fie
Ori nu!
Roși de iubire, asemenea mie."

Neliniștea - Nicolae Labiș

Roman Velichko Art

Nu stă în firea noastră limfatica-mpăcare,

Ci fulgere în suflet și flăcări ne tresar.

Noi a  avut la creștet aceeași ursitoare -

Neliniștea, cu dorul ei amar.

Nu-i om să poată-ntâiul sărut al ei să-l șteargă,

De nu e gol la suflet, de nu i-i gândul gol.

Oricând și orișiunde prin vine ea ne-aleargă,

Mai tare decât orice alcool.

(...)

Neliniștea iubirii de-avere-ngrămădită,

Cântată tragic seara în doinele din sat,

Neliniștea acelor răchite despletite

Ce le desparte râul tulburat.

Neliniștea gândirii ce se-ncâlcește-n goluri,

Neajungând ideea ascunsă-n depărtări,

Neliniștea a undei ce putrezește-n ghioluri,

Vibrând sub vânt de dorul marei mări...

Noi astfel de neliniști ne agităm sub frunte,

Neliniștea furtunii, a nourilor grei,

A râului ce zburdă nerăbdător prin munte

Către turbine ce rodesc scântei;

Neliniștea acelui ce-n gliile fertile

Cu trudă răsădește pomi, flori și câte-un vis,

Neliniștea iubirii ce-n candide dactile

Se dăruie cu sufletul deschis;

Nicolae Labiș (fragmente)

E-o dimineață... - Nicolae Labiș

Inge Pettersson Art

E-o dimineață — parcă niciodată

Nu mi-a fost dat o alta să privesc.

Pădurile sclipesc a primăvară

Și fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc.

Simt — nevăzută-n aer — o putere.

Vâslește des, cu aripe subțiri,

Mă umple când cu-nfiorări voioase

Și când cu dureroase răbufniri.

Trec în galop sub streșini de pădure,

Sorb aerul și ca pe-o apă-l sâmt.

Și totu-mi pare-atât de larg în juru-mi,

Și iarăși totu-mi pare-atât de strâmt!

Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,

Mă-nconjură în roiuri de scântei

Sălbatica pădurii tinerețe

Și-nțelepciunea bătrâneasca-a ei.

Nicolae Labiș

(fragent din Frământre intimă)