Vreau să trăiesc numai pentru aceste clipe când simt toată existența o melodie, când toate rănile ființei mele, toate însângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate și toate presimțirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară, cu eternități de azur s-au adunat și s-au topit într-o convergență de sunete, într-un avânt melodios și într-o caldă sonoră comuniune universală.
Mă încântă și mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine, care își aruncă reflexe și ondulații melodioase, care mă destramă și îmi reduce substanța la ritm pur. Am pierdut substanțialitatea, acel ireductibil care-mi dădea proeminență și contur, care mă făcea să ma cutremur în fața lumii, simțindu-mă abandonat și părăsit, într-o singurătate de moarte și am ajuns la o dulce și ritmică imaterialitate, când n-are nici un rost să-mi mai caut eul, fiindcă melodizarea mea, convertirea în melodie, în ritm pur m-a scos din relativitățile obișnuite ale vieții.
Voința mea cea mai mare, voința mea persistentă, intimă, consumatoare și epuizantă, ar fi să nu mă reîntorc niciodată din stările muzicale, să trăiesc exaltat, vrăjit și înnebunit într-o beție de melodii, într-o ebrietate de sonorități divine, să fiu eu însumi o muzică de sfere, o explozie de vibrații, un cântec cosmic, o înălțare în spirale de rezonanțe.
