Poezia nu creează nimic prin mijloacele uneltelor sau a mâinii: nu ochiul și nu urechea sunt cele care o prind: căci nu simplul fapt de a auzi cuvintele este efectul propriu-zis al aceste tainice arte. Totul se desfășoară înlăuntru, și după cum pictorii și muzicienii umplu simțurile exterioare cu impresii plăcute, tot astfel și poetul umple cu noi, minunate și plăcute gânduri altarul lăuntric al sufletului. El are priceperea de a trezi, după cum îi este voia, acele tainice puteri și de a ne face să simțim prin cuvinte o lume neștiută, plină de strălucire. Vremuri vechi și vremuri viitoare, nenumărați oameni, locuri de basm și cele mai neobișnuite întâmplări se înalță spre noi ca din adânc de peșteri și ne smulge prezentului știut. Auzim cuvinte care ne sunt străine, și totuși înțelegem ceea ce ele vor să însemne. Rostirea în versuri a poetului deține o putere magică; chiar și cuvintele obișnuite apar în armonii încântătoare și îi îmbată pe ascultătorii fermecați.
Novalis, în Heinrich von Ofterdingen
