Aidoma acestei mărunte taine a apei, îşi zise el, erau toate adevăratele taine, toate imaginile adevărate, autentice ale sufletului: nu aveau contur, nu aveau formă, se lăsau numai bănuite ca o frumoasă, îndepărtată posibilitate, erau învăluite şi aveau înţelesuri multiple. Ca din crepusculul adâncimilor verzi ale râului licărea spre el, tresărind câte o clipă, ceva nemaivăzut de auriu sau de argintiu, un nimic, şi totuşi încărcat de cele mai fericite făgăduieli, la fel profilul şters al unui om, văzut pe jumătate din spate, putea vesti câteodată ceva nesfârşit de frumos sau nemaipomenit de trist, sau, de asemenea: un felinar atârnat sub căruţă noaptea zugrăvind pe ziduri umbrele imense ale spiţelor ce se învârteau în mers, jocul acestor umbre putea fi pe durata unui minut tot atât de plin de privelişti, întâmplări şi istorii, ca toată opera lui Virgiliu. Din aceeaşi plămădeală ireală, magică, se ţeseau noaptea visele, câte un fleac cuprindea toate imaginile lumii, o apă în cristalul căreia sălăşluiau, ca nişte virtualităţi fără contenire treze, formele tuturor oamenilor, animalelor, îngerilor şi demonilor.
Hermann Hesse, în Narcis și Gură-de-Aur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu