Avea motive adânci să iubească mare: o iubea din nevoia de liniște a artistului care muncește din greu și care în fața numeroaselor și pretențioaselor aspecte ale fenomenelor caută un refugiu în sânul simplității și imensității; o iubea într-o înclinare nepermisă, cu totul opusă menirii sale și tocmai de aceea mai ademenitoare, pentru tot ce e indivizibil, incomensurabil, pentru etern, pentru neant.
Cel care se trudește căutând perfecțiunea dorește să se odihnească la sânul a ceea ce este desăvârșit; și oare neantul nu e și el o formă a desăvârșitului ?
Thomas Mann, în Moartea la Veneția
