Ți-e sufletul o mare-nviforată
Și-n ochii verzi, ce-mi strălucesc în cale,
Eu văd ca două vârfuri de pumnale
O tristă hecatombă-nsângerată
Întreaga jertfa biruinței tale.
Pe mine adâncul apei mă-nfioară
Cu tainele ce nu le știe nimeni,
Din undele ce suie și coboară
Îmi reînvie basmul cu-o comoară
Ascunsa jos, acolo-n adâncime.
Drumeț chemat de viforele mării,
Cum m-am oprit rătăcitor pe maluri,
Simt fulgerele în purpura-nserării
Și-n noapte-aud suspinele chemării
Luntrașilor, cari vor pieri în valuri...
