Ascult pământul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcere
printre avântul izvoarelor,
sub tărmii fără pași ai stelelor.
Ascult vântul, greierii, singurătatea
până-n de rouă porțile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nțeles lunecând și de urmă.
Da față veșnic între loc și oră,
martor - al cui ? între ceilalți și nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii ?
Sunetul, raza, zbuciumul și visul
sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.
Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,
întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile și amintirile, -
la creștetul lor fumegă cuvintele.
