Federico Bebber Art
Din sufletul meu, peșteră uitată,
Cu scorburi multe, văduve de soare,
Tăcerile mai strigă câteodată,
Ca niște rebeli în închisoare.
Sunt visuri, patimi, cântece pierdute
Și întrebări nedezlegate încă,
Tot țintirimul vieții mele mute
Mă cheam-atunci cu matca lui adâncă.
Dintr-o poveste mândră și păgână
S-abat frânturi de straie zdrențuite,
M-ating răzleț cu taina lor bătrână,
O clipa-abia, și negura le-nghite.
De fiecare plânge-o agonie
Și flutură o umbră de mustrare,
Nemilostiva volbură târzie,
Cu gheara ei mă sapă și mă doare.
Așa, pe rând, sălbatice și crude,
Mă urmăresc tăcerile deșarte
Dar anii trec și glasul lor s-aude
Tot mai încet și tot mai de departe.
