De fapt, ce este la adăpost de primejdia schimbării ? Nici pământul, nici cerul, nici această întocmire a lumii, oricât e sub conducerea divinității. Lumea nu va avea mereu această orânduire. Va veni o zi în care se va abate din drumul de-acum. Toate vin la vremea hotărâtă: trebuie să se nască, să crească, să piară. Tot ce vedem trecând deasupra noastră, tot ce conviețuiește cu noi și tot ce este așezat parcă pe temeliile cele mai tari se va mistui și se va trece. Toate lucrurile își au bătrânețea lor. Natura le împinge către același sfârșit, la intervale diferite. Tot ce este, nu va mai fi: nu va pieri, ci se va destrăma. Pentru noi, destrămarea este moartea. Dar noi nu vedem decât ce-i în preajma noastră: mintea noastră tâmpă, robită trupului, nu vede mai departe. Altminteri, dacă omul ar ști că viața și moartea, trec mereu una în locul alteia, că cele întocmite se risipesc și cele risipite se întocmesc, că în această lucrare se arată arta veșnica a divinității care conduce totul, ar suporta mai ușor sfârșitul vieții și alor săi.
Seneca, în Scrisori către Luciliu
