Jimmy Lawlor Art
Arătă spre tablou şi zise:
— Ai pescuit pe când erai copil, Robert, nu-i aşa?
— Desigur, domnule Veraguth.
— Uită-te puţin la peştele de colo, nu la acela din aer, ci la cel de jos, cu botul deschis. Am făcut bine botul?
— Aş zice că da, spuse Robert bănuitor. Dar asta o ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine, adăugă el cu o nuanţă de reproş, că şi cum s-ar fi simţit luat în derâdere.
— Nu, stimabile, nu-i adevărat. Omul trăieşte ceea ce-i este dat, cu deplină acuitate şi prospeţime, doar în prima tinereţe, aşa cam până la treisprezece, paisprezece ani, iar apoi se hrăneşte din asta toată viaţa. Pe când eram băiat n-am avut nimic de-a face cu peştii, de aceea te întreb. Aşadar, arată cum trebuie botul?
— E bine, nu-i lipseşte nimic, fu de părere Robert măgulit.
Veraguth se ridicase din nou în picioare şi îşi verifica paleta. Robert îl privi. Cunoştea acest început de concentrare a privirii, ce o făcea să pară aproape sticloasă, şi ştia că acum atât el cât şi cafeaua şi mica conversaţie dinainte, toate acestea alunecau în adâncul pictorului şi că dacă l-ar fi strigat peste câteva minute, acesta s-ar fi trezit ca dintr-un somn adânc. Dar asta era primejdios.
Hermann Hesse, în Rosshalde
