Kemal Kamil Akca Art
Totuşi undeva există o voce care nu a fost ucisă pe de-a-ntregul, care uneori ţipă, – de fiecare dată când poate, de fiecare dată când o încercare a vieţii dezleagă căluşul – care îşi strigă întrebarea, dar noi o înăbuşim imediat. Astfel, iată că deja începem să ne înţelegem. Pot să vă spun, deci, că mi-e frică de moarte. Nu de ceea ce ne imaginăm despre moarte, pentru că frica asta este şi ea tot imaginară. Nu de moartea mea a cărei dată va fi consemnată de registrele stării civile. Ci de moartea aceasta pe care o îndur în fiecare clipă, de moartea acestei voci care, din străfundul copilăriei mele mă întreabă şi pe mine: „ce sunt eu?” şi pe care totul, în noi şi în jurul nostru, pare aranjat astfel încât să o înăbuşe odată pentru totdeauna. Când vocea aceasta tace – şi ea nu vorbeşte prea des! – sunt un înveliş gol, un cadavru agitat. Mi-e teamă că într-o zi ea o să tacă definitiv sau că o să se trezească prea târziu, ca în povestea dumneavoastră cu muştele: când te trezeşti, eşti mort.
