Foto: @_chan
După plecarea lui Burkhardt pictorul fu copleşit de un ciudat simţământ de singurătate. Aceeaşi singurătate în care trăise ani de-a rândul şi faţă de care, printr-o îndelungată obişnuinţă, se înăsprise, devenind aproape insensibil, îl copleşi acum ca un duşman cu totul nou, necunoscut, şi-l învălui înăbuşitor din toate părţile. Se simţea în acelaşi timp, mai mult ca niciodată, rupt de familia sa, chiar şi de Pierre. Nu-şi dădea seama că asta i se trăgea de la faptul că pentru prima dată vorbise despre situaţia lui.
În anumite momente cunoscu chiar simţământul umilitor şi blestemat al plictiselii. Veraguth trăise până în acel moment viaţa nefirească, dar consecventă a celui zidit de viu prin propria lui voinţă, pe care viaţa nu-l mai interesează şi a cărui existenţă înseamnă mai curând să rabde decât să trăiască cu adevărat. Vizita prietenului îi fisurase această sihăstrie; prin sute de crăpături, viaţa strălucea, răsuna şi îşi răspândea miresmele către însinguratul dinăuntru, căuta să-l atingă, un vechi descântec se destrămase, iar el, trezindu-se, percepea covârşitor, pe jumătate dureros, fiecare chemare din afară.
Mânios, se refugie cu îndârjire în munca sa, se apucă aproape în acelaşi timp de două lucrări de anvergură; îşi începea ziua cu o baie rece, la răsăritul soarelui, lucra fără întrerupere până la prânz, apoi, după un scurt repaus, se ţinea treaz cu trabucuri şi cafea, iar noaptea se trezea uneori din cauza palpitaţiilor sau a durerii de cap. Însă oricât s-ar fi silit şi izolat mai vârtos, în conştiinţa sa rămânea mereu viu şi prezent, sub un văl subţire, mesajul că o uşă era deschisă şi că, în orice clipă, un pas iute i-ar putea aduce libertatea.
Nu se gândea la asta, îşi înăbuşea toate gândurile printr-un efort neîntrerupt. Simţământul cu care trăia era acesta: poţi pleca în orice moment, uşa e deschisă, lanţurile pot fi sfărâmate – dar te costă o hotărâre dură şi un greu, foarte greu sacrificiu – de aceea nu te gândi la asta, nu te gândi nicicum la asta!
Acea hotărâre pe care Burkhardt o aştepta de la el şi în favoarea căreia propria-i fiinţă se pronunţase poate deja în ascuns îi rămăsese în suflet ca un glonte în carnea unui rănit; problema era numai dacă îşi va croi drum, supurând, în afară sau se va închista în adâncurile fiinţei sale. Supura şi îl durea, dar nu îndeajuns; şi mai mare era durerea pe care o presupunea sacrificiul cerut. Aşa că nu întreprinse nimic, lăsă rana ascunsă să-l ardă şi simţea tainic o curiozitate deznădăjduită gândindu-se cum se vor sfârşi toate.
Speranţa tainică ce prinsese viaţă în Veraguth de la vizita lui Burkhardt era ca o văpaie în pieptul său, ardea mai departe în pofida tuturor încercărilor de a o înăbuşi, iar noaptea îi colora visurile cu o lumină ispititoare şi tulburătoare. Nu voia s-o asculte, nu voia să ştie de ea, nu voia decât să lucreze şi să aibă linişte în suflet. Iar liniştea n-o găsea, simţea topindu-se gheaţa existenţei sale lipsite de bucurie şi clătinându-se toate temeliile vieţii sale, vedea în vis atelierul său închis şi pustiu, o vedea pe soţia lui plecând departe de el, luându-l însă şi pe Pierre cu sine, iar băiatul îşi întindea către el braţele lui subţiri. Şedea uneori seara singur în cămăruţa lui prea puţin plăcută, adâncit ceasuri întregi în contemplarea fotografiilor din Indii, până când le împingea deoparte şi închidea ochii obosiţi.
Două forţe duceau o luptă aprigă înăuntrul său, dar speranţa era mai puternică. Tot mereu trebuia să-şi repete conversaţiile sale cu Otto, tot mai calde urcau la suprafaţă, din adâncul în care zăcuseră atât de îndelung captive şi îngheţate, toate dorinţele şi nevoile reprimate ale firii sale puternice, iar vechea obsesie morbidă că era bătrân şi că nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să-şi rabde viaţa nu mai făcea faţă acestei ascensiuni şi încălziri primăvăratice. Hipnoza adâncă, puternică a resemnării fusese curmată, iar prin breşă se năpusteau forţele inconştiente, instinctuale ale unei vieţi îndelung înfrânate şi amăgite.
Cu cât răsunau mai limpede aceste voci, cu atât mai temătoare se chircea conştiinţa pictorului de spaima dureroasă a deşteptării finale. Tot mereu strângea orbit din ochi şi se împotrivea, vibrând în toată fiinţa, sacrificiului necesar.
(...)
Speranţa tainică ce prinsese viaţă în Veraguth de la vizita lui Burkhardt era ca o văpaie în pieptul său, ardea mai departe în pofida tuturor încercărilor de a o înăbuşi, iar noaptea îi colora visurile cu o lumină ispititoare şi tulburătoare. Nu voia s-o asculte, nu voia să ştie de ea, nu voia decât să lucreze şi să aibă linişte în suflet. Iar liniştea n-o găsea, simţea topindu-se gheaţa existenţei sale lipsite de bucurie şi clătinându-se toate temeliile vieţii sale, vedea în vis atelierul său închis şi pustiu, o vedea pe soţia lui plecând departe de el, luându-l însă şi pe Pierre cu sine, iar băiatul îşi întindea către el braţele lui subţiri. Şedea uneori seara singur în cămăruţa lui prea puţin plăcută, adâncit ceasuri întregi în contemplarea fotografiilor din Indii, până când le împingea deoparte şi închidea ochii obosiţi.
Două forţe duceau o luptă aprigă înăuntrul său, dar speranţa era mai puternică. Tot mereu trebuia să-şi repete conversaţiile sale cu Otto, tot mai calde urcau la suprafaţă, din adâncul în care zăcuseră atât de îndelung captive şi îngheţate, toate dorinţele şi nevoile reprimate ale firii sale puternice, iar vechea obsesie morbidă că era bătrân şi că nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să-şi rabde viaţa nu mai făcea faţă acestei ascensiuni şi încălziri primăvăratice. Hipnoza adâncă, puternică a resemnării fusese curmată, iar prin breşă se năpusteau forţele inconştiente, instinctuale ale unei vieţi îndelung înfrânate şi amăgite.
Cu cât răsunau mai limpede aceste voci, cu atât mai temătoare se chircea conştiinţa pictorului de spaima dureroasă a deşteptării finale. Tot mereu strângea orbit din ochi şi se împotrivea, vibrând în toată fiinţa, sacrificiului necesar.
Hermann Hesse, în Rosshalde
