Sporovăia sprinţar mai departe, iar pictorul îi cuprinse mânuţa caldă cu degete ferme şi, cu fiecare cuvânt şi chiot al copilului, inima sa tresărea şi recădea în servitutea şi în robia grea a dragostei.
Vai, niciodată în viaţă nu va mai putea simţi o asemenea iubire ca pentru acest băiat. Niciodată nu va mai putea trăi clipe atât de pline de o caldă, radioasă tandreţe, atât de pline de o zglobie uitare de sine, atât de pline de o dulceaţă melancolică precum acestea cu Pierre, cu această ultimă, frumoasă imagine a propriei tinereţi. Drăgălăşenia lui, râsul său, prospeţimea fiinţei sale mici, conştiente de sine erau ultimul sunet vesel, curat din viaţa lui Veraguth, aşa i se părea; erau pentru el ceea ce este ultimul trandafir înflorit într-o grădină toamna târziu. De el se agaţă căldura şi soarele, vara şi prospeţimea grădinii, iar când furtuna sau bruma îi spulberă petalele, dus e şi tot farmecul şi orice urmă de strălucire şi bucurie.
Hermann Hesse, în Rosshalde
