Pictură: Ivars Jansons
Pictorul se adânci numaidecât din nou în munca sa, întreruperea era dată uitării, iar lumea exterioară dispăruse. Cu privirea intens concentrată, compara suprafaţa pânzei cu imaginea vie din lăuntrul său. Simţea muzica luminii, simţea cum fluxul ei sonor se despărţea şi se regăsea, cum se ostenea la obstacole, cum era absorbită şi triumfa apoi din nou, invincibilă, pe fiecare suprafaţă primitoare, cum se preschimba, senzitivă dar infailibilă, în culori, de nezdruncinat în miile ei de frângeri şi nestrămutat credincioasă, în mii de rătăciri jucăuşe, legii ei înnăscute. Iar el gusta, inspirând profund, din aerul tare al artei, din bucuria severă a creatorului care trebuie să se dăruiască pe sine până la limita distrugerii, care poate găsi fericirea sacră a libertăţii doar în înfrânarea de fier înaintea oricărui bun plac, şi trai clipele de împlinire doar în supunerea ascetica faţă de simţământul sincerităţii.
Era ciudat şi trist, nu mai ciudat şi mai trist însă decât întreaga soartă omenească: acest artist stăpân pe sine, căruia nu i se părea cu putinţă să lucreze altfel decât cu cea mai profundă sinceritate şi nemilos de limpede concentrare, acelaşi bărbat, în al cărui atelier nu-şi găseau locul capriciul şi nesiguranţa, fusese în viaţa sa un diletant şi un căutător de fericire ratat, iar el, care nu lăsa să-i iasă de sub mână nici o pânză sau tablou nereuşit, suferea profund sub povara întunecată a nenumăratelor zile şi ani de neîmplinire, a încercărilor eşuate de a iubi şi de a trăi.
Nu era conştient de asta. De mult nu mai simţea nevoia să-şi depene larg viaţa. Suferise şi se împotrivise suferinţei cu revoltă şi resemnare, şi sfârşise prin a lăsa lucrurile să-şi urmeze cursul şi a se mulţumi doar cu munca sa. Iar cu firea sa tenace izbutise să imprime artei sale aproape în aceeaşi măsură bogăţie, profunzime şi ardoare pe cât pierduse viaţa sa în bogăţie, profunzime şi căldură. Prins în carapacea singurătăţii, incapabil să destrame această vrajă se lăsa mânat de voinţa sa de artist şi de sârguinţa fără preget, iar firea sa era îndeajuns de viguroasă şi îndărătnică să nu vrea să vadă şi să recunoască sărăcia acestei existenţe.
Aşa fusese până de curând, până când vizita prietenului îl zguduise. De atunci o presimţire neliniştitoare de primejdie şi de apropiere a ursitei îl învăluia pe însingurat, simţea că-l aşteptau lupte şi încercări din care nu-l puteau salva nici arta şi nici sârguinţa sa. Fiinţa sa vătămată anticipa furtuna şi nu găsea în sine rădăcini şi puteri să-i ţină piept. Doar cu greu voia să se deprindă sufletul său însingurat cu gândul că trebuia acum, cât de curând, să soarbă până la fund cupa suferinţei ajunse la soroc.
Hermann Hesse, în Rosshalde
