Igor Osmolovsky
Imperturbabil, continuându-şi agale plimbarea pe aleile ude, încercă să urmărească firele vieţii sale, pe care niciodată nu le mai cuprinsese atât de desluşit şi cu atâta satisfacţie în împletirea lor simplă. Constată fără amărăciune că parcursese orbeşte toate aceste drumuri. Trecuse, vedea limpede asta, cu toate strădaniile şi cu tot dorul niciodată pe deplin stins, pe lângă grădina vieţii. Nu trăise şi nu gustase niciodată în viaţă o iubire până la esenţa ei ultimă, niciodată până în zilele din urmă. În aceste zile îşi trăise, mult prea târziu, lângă patul băiatului său muribund, adevărata, unica sa iubire, în aceste zile se biruise uitând pentru întâia oară de sine. Asta va rămâne, pentru totdeauna, trăirea sa şi mica, biata sa comoară.
Ce-i rămânea era arta sa, de care nu se simţise niciodată mai sigur ca în această clipă. Îi rămânea alinarea solitarului, căruia nu-i este dat să înşface viaţa şi să o guste până la capăt; îi rămânea pasiunea stranie, rece, însă neînfrânată de a privi, de a observa şi de a crea cu o mândrie ascunsă. Asta-i mai rămânea şi era tot ce mai conta în existenţa sa eşuată: singurătatea netulburată şi voluptatea rece de a picta, iar de acum înainte soarta lui era să urmeze fără ocolişuri această stea.
Inspiră adânc aerul reavăn, de o mireasmă amăruie, din parc şi, cu fiecare pas, căuta parcă să se descotorosească de trecut ca de o luntre devenită inutilă o dată atins ţărmul. Nu era nici urmă de resemnare în aprecierea şi în concluziile lui; sfidător şi plin de pasiunea de a înfăptui, privea spre viaţa cea nouă, care nu mai avea voie să fie o bâjbâială şi o rătăcire nedesluşită, ci un urcuş abrupt, îndrăzneţ. Îşi luase rămas bun mai târziu, şi poate cu mai multă amărăciune decât o fac îndeobşte bărbaţii, de la dulcea dimineaţă a tinereţii. Se găsea acum, sărac şi întârziat, în plină zi, iar din aceasta nu mai avea de gând să piardă nici măcar un singur ceas de savoare.
Hermann Hesse, în Rosshalde
