Foto: vague blur
Cu o plăcere întunecată îşi simţea durerea arzându-i în piept, sălbatică şi de neîndurat, dar curată şi măreaţă, cum nu mai simţise niciodată şi nimic până acum; iar în faţa flăcării divine văzu risipindu-se neînsemnată viaţa lui mică, tristă, nesinceră şi ratată, care nu mai merita nici un gând şi nici măcar un reproş.
Rămase aşa lângă copil încă o oră, seara, în camera semi-întunecată a bolnavului; şi tot aşa străbătu o noapte arzătoare de nesomn, abandonându-se cu nesaţ durerii devoratoare, fără să mai spere şi fără să mai dorească nimic decât să fie mistuit şi purificat de acest foc până la ultima fibră. Înţelese că aşa trebuia să fie, că trebuia să renunţe şi să vadă murind tocmai ce avusese mai drag, mai bun şi mai curat.
(...)
Din când în când tatăl vedea acest chip desfigurat îndulcindu-se în clipele de aţipeală, recâştigându-şi o sclipire din farmecul pierdut al zilelor de când era sănătos, iar atunci nu-şi mai lua ochii de la el, cu o dorinţă însetată de iubire, să-şi întipărească încă şi încă o dată drăgălăşenia muribundă. I se părea că toată viaţa nu ştiuse niciodată ce e iubirea, niciodată până în aceste clipe de veghe şi contemplare.
Hermann Hesse, în Rosshalde
