Unui prieten - Mihail Lermontov

Ernest Quost Art

Când harul mă atinge lin pe față,

Cu sufletul de foc și freamăt plin,

Minunilor cerești eu nu mă-nchin,

Ci pe pământ cât farmecul – în viață.

Iubirea e doar vis fără de rost – 

N-oi fi ferice lângă draga mea.

Cât despre ea,-n zadar nu mă-ntreba,

Prietene, să n-afli cine-a fost !

Ursita-n veci ne despărți, haină.

Cruzimea-i n-am știut să o răpun.

Când parcă uit, – când vreau să mă răzbun;

În dragoste sunt prins, din rădăcină.

Tâlharul cel îmbătrânit în rele

Nu se căiește încă de omor.

Tot mai pândește-n drum pe trecător,

Și-i drag cuțitu-nfipt până-n plăsele.
Mulțimea se îndreaptă-agale-n mers,
Din leagăn până-ajunge-n pragul morții,
Spre același țel unic, neînțeles,
O jucărie-a patimii și-a sorții.
Spre înălțimi zburam, să-mi amintesc
De-al zilelor trecute lung șirag...
Dar chinul pământesc îmi e mai drag:
Pe veci mă leg de tot ce-i pământesc...



traducere de Nina Cassian