Mel Brigg Art
Poezia lui Grigore Vieru, antologată în RĂDĂCINA DE FOC – Ed. Univers, Bucureşti 1988, începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.
Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat.
Grigore Vieru se apropie de cuvinte cu timiditate romantică, întâi se petrece ritualul abluţiunii cu tăcere: “ Îmi curge, mamă, / însingurarea pe trup / ca apa pe stânci / ca miezul de noapte / pe zidul unei cetăţi; “ -, apoi, începe, în şoaptă, oficiul orfic al verbului. “ Din ceasul acesta, / de rouă mi-e sufletul – / şi trupul la fel”.
Iubita se-nvăluie şi ea în tăcere, dragostea, în această ataraxie cosmică, devine comunicarea între două tăceri, între două abisuri legate printr-un râu subteran: “Şi-ascult pe malul de nisip / Cum lin, ca stelele pe munte, / Îţi curge liniştea pe chip”.
Mama, izvor de viaţă, lege mare şi tainică, ocupă miezul liniştii: “ Apropie-mă liniştii ce eşti”.
Pe măsura apropierii de tainele firii, emoţiile devin tot mai incomunicabile, cuvintele volatile, poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale rituale, magice, ca un fluture fascinat de lumina tăcerii: “ Ah, tot mai liniştit mi-e verbul / Şi dragostea şi a mea viaţă”.
Holocaustul spiritual nu poate sfârşi decât în stingerea cuvintelor: “ Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta / Cu-al tău pământ / Cu cerul tău în faţă / Tu taci atunci”.
Moartea începe tot prin tăcere: “ Să mori cu liniştea pe faţă / În lina ta lumină”.
Citindu-l pe Grigore Vieru prin dioptriile nicasiene /1/ putem afirma că tăcerea simbolizează generalul care trimite spre lume misterul, poetul reprezentând individualul înălţându-se spre cerul tăcerii cuvintelor, din împletirea determinaţiilor emanate de aceste entităţi născându-se poezia.
Lucian Gruia: „Grigore Vieru – un drum către tăcere“
