Dialog despre artă - Hermann Hesse

       

     
  – Dar ce anume ți-a adus și a însemnat pentru tine arta ? 

– Înfrângerea vremelniciei. Am văzut că din sminteală și din dansul macabru al vieții omenești, ceva rămâne în urmă și supraviețuiește: operele de artă. Se trec și ele, probabil, cândva ard, se strică sau sunt distruse. Dar, oricum supraviețuiesc multor vieți omenești și alcătuiesc, dincolo de clipă, un imperiu tăcut al imaginilor și lucrurilor sfinte. Să-ți aduci obolul la făurirea lui mi se pare un lucru bun și alinător, căci constituie aproape o eternizare a ceea ce este efemer.

– Îmi place foarte mult ce-mi spui, Gură-de-Aur.(...) Dar cred că definiția ta nu epuizează ceea ce este miraculos în artă. Cred că arta nu se reduce la aceea că prin piatră, lemn și culori, ceva existent și muritor, este smuls morții și făcut să dureze și mai mult timp. Am văzut multe opere de artă, mulți sfinți și multe Madone, despre care nu cred că ar fi doar simple reprezentări fidele ale unui om anume, care a trăit aievea, și ale cărui forme și culori au fost păstrate de artist.

– Aici ai dreptate, strigă Gură-de-Aur înfrigurat, nici nu aș fi crezut că pricepi atât de bine arta ! Imaginea originară a unei opere de artă izbutite nu este o figură reală, vie, deși o astfel de figură poate constitui imboldul pentru făurirea ei. Imaginea originară nu este carne și sânge, ci spirit. Este o imagine, a cărei patrie se află în sufletul artistului. Și în mine, Narcis, trăiesc asemenea imagini, pe care sper să le reprezint cândva și să ți le arat.

– Cât e de frumos ! Și acuma, dragul meu, fără să știi, te-ai aventurat pe tărâmul filozofiei și ai rostit unul din secretele ei.

– Râzi de mine.

– O, nu. Ai vorbit despre „imaginile originare”, adică despre imagini care nu există nicăieri altundeva, decât în spiritul creator însă, pot fi întrupate în materie, devenind astfel vizibile. Mult înainte ca o plăsmuire artistică să devină vizibilă și să dobândească realitate, ea este prezentă, ca imagine în sufletul artistului ! Iar această imagine, această „imagine originară” este tocmai ce vechii filozofi numesc o „idee”.

– Da, sună destul de adevărat.

– Bun, iar dacă vorbești despre idei și despre imagini originare, atunci treci în lumea spirituală, în lumea noastră, a filozofilor, și a teologilor și admiți că în mijlocul acestui confuz și dureros câmp de bătălie al vieții, în mijlocul acestui dans macabru, nesfârșit și lipsit de sens al existenței trupești, este prezent spiritul creator. Uite, acestui spirit din tine m-am adresat întotdeauna, de când ai venit la mine, și erai numai un copil. La tine spiritul acesta nu este al unui cugetător, ci al unui artist. Dar este spirit, și el va fi ce-ți va arăta ieșirea din haosul sumbru al simțurilor, din veșnicul balans între voluptate și disperare. Ah, dragul meu, sunt fericit că te-am auzit rostind această mărturisire. Am așteptat-o de atunci, de când l-ai părăsit pe dascălul tău Narcis și ai găsit curajul să fii tu însuți. Acum putem fi din nou prieteni.

Hermann Hesse, în Narcis și Gură-de-Aur