Anders Andersson Art
Sunt pescărușul care niciodată
nu-și strânge-aripile pe lângă trup.
Când spuma răscolită de cicloane
își clatină vulcanii, mă ridic
pese craterele de ură verde,
îmi leg de aripi tinerele vânturi
ce scot din ape ziua, și schițez
cu pana mea de aer, uriașă,
conturul viitoarelor limanuri.
Comete bântuie adâncul apei
și stele vechi se sparg. Pe câte-un colț
de stâncă albă, șlefuit de spumă,
coralii-și lasă sângele zălog.
Prin zecile de trâmbițe ale stihiei
un ton, un singur strigăt mă ajunge:
s-așază greu pe fruntea mea, să-și tragă
o clipă răsuflarea, și apoi
să țipe înc-o dată peste valuri.
Când marea-i calmă și văzduhul spune
poveștile albastre clipocind sub țărmuri,
adorm pe ape. Aripile largi,
de care vânturile s-au desprins
și gunguresc domestice pe plajă,
par două mari sprâncene arcuite
sub fruntea clară-a cerului. Sub ele,
imensul ochi al mării de azur
întrezărește, scufundat în sine,
furtunile mărețe din adânc.
