Zadarnic timpul mă împroașcă-n față
cu stropi de pară și polei de stea !
în fiecare strop, ființa mea
– intactă și senină – se răsfață.
De ce-aș ruga șuvoiul lui să stea ?
Eu sunt ca stânca goală și-ndrăzneață
ce-și face zale-n prag de dimineață
din roua care picură pe ea.
Chiar dacă trupul, nisipos, decade,
și-n urmă anii gâlgâie-n cascade,
surâsul meu e gata pentru zbor.
Nu veșnicia rece și-arhetipul –
ci clipa vie ce-mi sculptează chipul
ma face, zi de zi, biruitor...
