Mariya Bakh Art
Pe sânii goi ai Lunii astâmpărați de aburi;
pe pieptul ce vrăjește de veacuri pe poeți,
spre care apa mării, sculându-se din jgheaburi,
întinde brațe-albastre-ncărcate de bureți;
pe umerii de brumă ai palidei vestale,
ce-n perindarea vremii se tulbură și pier,
– noi, cosmonauți tineri ai mării siderale,
am apăsat o gură de patimă și fier:
sărut viril ce-ntoarce din haos înapoi
minunile ascunse-ale firii, pentru noi.
Pe țărmul-n care bate o mare veșnic seacă;
pe plaiul fără sevă ce nu hrănește flori,
de care ca o ploaie de îngeri arși se freacă
din când în când doar roiuri târzii de meteori;
pe pragul de tăcere al unei lumi visate
ce n-a stârnit în mireasmă sau suspin,
– noi, grădinari fanatici de spații liberate,
am răsădit un cântec al omului, senin:
corolă hărăzită să-mpodobească-n veci
cu rodii de văpaie tărâmurile reci.
De azi, paloarea Lunii umbrite va fi vie:
vulcanii bat din flăcări și mările din tuș.
Ah, cei ce știu beția eterului – să vie:
în cuib mușcat de fulger le-am pregătit culcuș.
Desprindă-și trupul sprinten din inerții terestre,
purceadă pe spirala nemărginitei firi!
Azurul își deschide imensele-i ferestre;
luceferii așteaptă, pe prispă musafiri.
Selene-nfiorată din creștet la călcâi
să fie doar popasul iubirilor dintâi.
